Specialistu’


„Mă, tată, mă, de ce ești, mă, băiatule, atât de abătut,
ce ai tu pe inimă?
ești mic acum, nu știi tu că vine moartea
și-n urma ta lumea nu se plictisește...
auz’ tu? cică și ea ar avea un sfârșit, dar de un’e să-l iei,
ca să-l întrebi dacă-i așa?!
când ai să mai crești, o să te învăț la muieri, pe niște țuică
de la tac-tu,
s-o duci bine toată viața.
cu muierea trebuie să ai răbdare și s-o cauți pe fibră la vale,
ca pe bușteni când îi cioplești cu barda.”
așa mi-a zis și mie unu’, când m-a oprit pe drum, în sat,
într-o vacanță.
i se spunea Specialistu’, nu știa nimeni de unde venea
și n-avea nici o meserie la bază. lucra, pe te miri ce, pe la lume,
prin curte. venea pe ci, pe la noi, pe la
’fârșitu’ lu’ iunie – mijlocu’ lu’ iulie,
cân’ să-nmuiau dudele și începea cositu’.
omu’ ăsta, lucru mare, cam păcălea muierile.
eu nu știam prea bine cu ce, dar așa umbla vorba
peste câte-un pârleaz.
deși o jumătate de an îl așteptau ca pe Dumnezău,
pleca din bătătura cuiva tot timpul beștelit. că mânca prea mult,
că se lua cu omu’ lor, ceva făcea necuvincios. și, cică, n-ar fi fost
nici prea serios...
îl petrecea câte una până la poartă, de se auzea în tot satu’.
auoleo! să te ferească ori unul, ori altul, de hălaiul femeii din Gorj!
i se zbate limba în gură, ca șarpele trecut prin pala focului.
numai seara i se domolește, după apusul soarelui.


când pleca, Specialistu’ ăsta avea mereu un zâmbet gingaș,
pe sub strigătele ei.
lua cioaca de la poartă, ieșea din curtea ei
la linie, să poată răspunde și el
cu ceva, își mai sălta o dată desagii pe spinare și, întors pe jumătate, o privea în ochi pe oratoare și-i trântea printre dinți,
s-audă doar ea: ploști-ți-s-ar țâțăle, artisto!
cu dudele lor, cu tot!


până la urmă s-a aflat că Specialistu’ venea de la Berbești-Alunu
și că muierile strigau atât de tare, ca să priceapă bărbatu’ și satu’
că nu s-au înțeles deloc.